Despre Buchin se pomeneşte pentru prima dată într-un document ce datează din anul 1402 şi face referire la Minai de Buchin, unul dintre Castelanii Sebeşului. După Constantin Daicoviciu, numele de „Buchin” derivă de la cuvântul slav „buku” şi cuvântul maghiar „bukos”, care se traduce: satul din făget, satul dintre fagi sau satul din pădurea cu fagi;
După alţii, derivă din cuvântul „buchie” – carte –, oameni ştiutori de carte. Se vorbeşte de venirea oamenilor cu carte din Caransebeş, în timpul invaziilor din timpuri mai vechi, a acelora care au fugit din calea năvălitorilor şi s-au aşezat în apropierea şi pe malul stâng al râului Timiş şi malul drept al apei Buchinului, pârâu numit azi Valea Buchinului şi uneori Valea Poienii, deci pe prima vatră a satului Buchin, locuri împădurite, bune pentru adăpostire.
Primul document scris în care se aminteşte de Buchin datează din anul 1411, când Regele Sigismund dă dispoziţie Capelanului din Arad să rectifice bugetul posesiunilor aparţinătoare Familiei Macskasi (Mâţu, în româneşte) numite Ruszinosz (Ruszinosz), Toplioza, Leurdiş şi Tincova, delegând în acest scop pe Petru Beken (Petru Buchinaru, sau Buchineanţu, fiul lui Boka de Beken).
Într-un alt document, din 1447, Capelanul din Arad dă lui Bizeria Nicolae posesiunile Prisian şi Beşna, situate în Districtul Caransebeş. La această danie participă ca martor şi Ladislau din Buchin (Pavel Buchinaru).
Satul Buchin figurează ca fiind posesiunea Familiei Fiat de la sfârşitul secolului XV, când, în anul 1489, Regele Matei dăruieşte cu titlul de „donaţiune nouă”, satele Bekeni, Poiana, Bolyvaşnikza, situate în Districtul Sebeş. Aceste donaţii sunt făcute în favoarea lui Fiat Ladislau şi Fiat Ludovic, pentru serviciul lor în favoarea regelui.
În anul 1504, are loc o tranzacţie între cei doi fraţi, care între timp şi-au luat numele de „armenişani”, după posesiunile pe care le aveau în Armeniş.
În anul 1525, Fiat Ioan dăruieşte jumătate din posesiunile sale din satele Bekeni, Prisian (Chyresnya), Golesz şi Bolyvaşnikza, fiicei sale Cătălina (Ecaterina), cu ocazia căsătoriei acesteia.
În anul 1576, Regele Ioan al II-lea emite un act de privilegiu, acrodând localitatea Bekeni (Buchin) lui Fiat Ioan şi Baltazar, precum şi lui Bacoczi (Bacoczy) Ladislau.
După acelaşi document, Buchinul ar fi avut hotar cu Caransebeşul, Poiana şi Tovis (Teiuş).
În anul 1579, la reşedinţa Banului de Caransebeş, numitul Fiat Ludovic reclamă dreptul de proprietate asupra Buchinului, contestând dreptul lui Simion Ioan şi Gârlişteanu Gheorghe privitor la posesiune, ca zestre a soţiilor lor Ana şi Cătălina (Ecaterina).
În anul 1588, Sigismund Bathory aminteşte de Bekeny (Buchin) ca sat în hotar cu Caransebeşul. Conform recensământului „portalis” (a părţilor – nr. de casă), sunt posesori în această comună Fiat Ludovic, fraţii săi, precum şi soţiile lor Bakoczy Ladislau Ana şi Ecaterina.
La 13 ianuarie 1613, Gabriel Bathory, prin o scrisoare a sa de la Vizakna, dă dispoziţie Capelanului din Oradea Mare să elibereze în copii pe seama lui Fiat Sigismund, Nicolae şi Ioan din Feneş, toate scriptele ce se găsesc acolo privitoare la posesiunile acestora din localităţile Buchin, Poiana, Vălişoara, Goleţ, Armeniş şi Feneş, din Comitatul Severinului, deoarece cei trei contestă dreptul de danie al lui Sigismund Bathory.
În anul 1627, Gabriel Bathory ordonă ca daniile (drepturile succesorale) primite de Fiat (Fiath) Ioan şi Sigismund, între care şi Buchinul, împreună cu iobagii aflători acolo, să fie protejate.
În anul 1653, în ce priveşte Buchinul, are loc un schimb între Fiat Iacob şi Ştefan Mărgan, schimb ce nu este respectat de Mărgan şi care este apoi anulat.
Prima vatră a satului Buchin a fost situată pe malul stâng al râului Timiş, loc numit azi „Satul Bătrân”, care începe de la confluenţa Timişului cu apa Buchinului (Valea Poienii).
Casele au fost amplasate de o parte şi de alta a drumului ce merge spre Sud, începând de la podul peste Timiş, drum ce trece prin localitatea Prisian şi ajunge în Petroşniţa. De asemenea, au fost amplasate case şi pe drumul ce merge la Poiana şi Lindenfeld, pe o lungime de 200-300 m; cele mai multe case au fost consturite însă pe drumul spre Prisian, pe o lungime de circa 500-600 m.
Ca vatră a satului vechi este cunoscută porţiunea cuprinsă între podul ce trece peste Timiş şi Ogaşul lui Dumitru, o lungime de circa 400 m. În realitate, vechea vatră a satului s-a întins înspre Sud cu încă 200 m.
Cu ocazia săpăturilor făcute de subsemnatul, pe partea dreaptă a drumului, în grădina lui Chenta (Vichente) Gaşpar şi pe partea stângă a drumului, în grădina lui Todor Simion (Son), s-au găsit urme de aşezări ale vechilor locuitori, constând din resturi de cărămizi, ţigle, zidărie din piatră şi resturi de ceramică şi obiecte folosite de locuitori (multă ceramică).
În concluzie, puteam afirma că satul este mult mai vechi de anul 1400, însă nu dispunem de date scrise, iar cele existente sunt numai din perioada Ocupaţiei austro-ungare.
Nu ungurii au dat denumirea satului „Buchin”, ci aceştia au maghiarizat doar numele din „Buchin” în „Bokeny”.
Mutarea satului de pe locul iniţial (Satul Bătrân) pe actuala vatră s-a făcut ca urmare a unei acţiuni de mare amploare, bine gândită, organizată şi condusă de către autorităţile austriece, prin structurile militare ale teritoriului, respectiv prin Regimentul Grăniceresc.
Scoaterea la drum a satelor avea ca scop o mai bună organizare şi administrare.
Argumentul Regimentului Grăniceresc, de a obţine de la conducerea austriacă aprobarea de mutare a satelor, a constat în supravegherea mai eficientă şi mai temeinică a populaţiei.
În jurul anului 1840, începe mutarea locuitorilor pe actualul amplasament al vetrei de sat, adică pe partea dreaptă a râului Timiş, unde există şi în prezent.
În anul 1849, se construieşte din lemn noua biserică, în mijlocul satului, pe partea dreaptă a şoselei Orşova – Caransebeş, cu 10 m mai spre Sud şi cu 3 m mai spre Est de actuala biserică.
În timpul invaziei turceşti, biserica este arsă de turci, iar în 1854-1855 se construieşte o nouă biserică (actuala), din materiale tari – piatră, cărămidă, var.
Prin hotarul acestei comune s-au găsit mai multe obiecte din bronz, care fac dovada că localitatea a fost locuită din timpuri străvechi timpuri
POZIŢIA GEOGRAFICĂ
Situat în partea de sud-vest a României, judeţul Caraş-Severin se învecinează la nord-vest cu judeţul Timiş, la nord-est cu judeţul Hunedoara, la est cu judeţul Gorj, la sud-est cu judeţul Mehedinţi, în partea de vest cu Republica Serbia şi Muntenegru, pe o lungime de 70 km, iar în partea de sud-vest cu fluviul Dunărea, pe o lungime de 64 km.
Judeţul Caraş-Severin este situat între următoarele puncte extreme:
în nord – vârful Rusca (45°40’10″ lat. nordică şi 22°26’15″ long. estică);
în sud – dealul Capriva (44°35’20″ lat. nordică şi long. estică);
punctul cel mai vestic se găseşte la nord-vest de localitatea lam (45°1’10 lat. nordică şi 21°21’40″ long. estică);
punctul cel mai estic este Vf. Scărişoara (45°25’00″ lat. nordică şi 22043’30″ long. estică).
Localităţile extreme sunt:
în nord – Ruschiţa (45°38’30″ lat. nordică şi 22°25’00″ long. estică);
în sud – Cozla (44°37’30″ lat. nordică şi 22001’00″ long. estică);
în vest – Socol (44°51’30″);
Buchinul este aşezat în estul Banatului, la sud de oraşul Caransebeş.
Coordonatele sale geografice sunt 22.25° longitudine estică şi 45.3667° latitudine nordică.
Comuna BUCHIN se învecinează la nord cu mun. Caransebes, spre est cu comuna Bolvasnita, spre sud cu comuna Bucosnita, iar spre vest cu com. Paltinis.
Comuna are 5 localităţi componente: BUCHIN – reşedinţă de comună şi satele Poiana, Prisian, Valea Timisului si Lindenfeld ca localităţi componente.
Localitatea BUCHIN este amplasată la 48 de km de reşedinţa de judeţ, municipiul Reşiţa.
Satele Poiana si Lindenfeld sunt legate de reşedinţa de comună prin drumul comunal DC 13, la o distanţă de 8 km, respectiv 15 km.
Satul Prisian este legat de reşedinţa de comună prin drumul comunal DC 12 la o distanţă de 0,4km.
Satul Valea Timisului este legat de resedinta de comuna prin drumul judetean DJ 608C si drumul national DN6, la o distanta de 2,4 km.
CADRUL NATURAL
Relief
Din punct de vedere geografic, judeţul Caraş-Severin are un relief preponderent montan: 65,4% relief muntos, 16,5% relief depresionar, 10,8% dealuri şi 7,3% câmpii. Zona muntoasă este reprezentată de Munţii Banatului în a căror componenţă intră: Munţii Ţarcului, Cernei, Muntele Mic (în est), Munţii Semenic, Aninei şi Dognecei (în vest), Munţii Locvei şi Almăjului (în sud). Dealurile au o răspândire limitată, cele mai importante fiind dealurile Bozoviciului, Oraviţei, Doclinului şi Sacoş-Zăgujeni, iar câmpiile ocupă de asemenea o suprafaţă redusă, fiind reprezentate de Câmpia Timişului, Moraviţei şi Caraşului.
Relieful din partea vestică a comunei, cuprinzând arealele satelor Lindenfeld, Poiana Prisian şi parţial a Buchinului, face parte din zona montană şi piemontană a Munţilor Semenic, cu aspectul unor dealuri piemontane puternic fragmentate de văi adânci de eroziune, mărginite de versanţi a căror pantă depăşeşte, pe alocuri, 25-30%. Altitudinile semnificative, descrescând dinspre vest spre est, sunt ilustrate de Dealul Zegoru (1094 m), Dl. Certeju (788 m), Dl. Capul Câmpului (572 m), Dl. Ciresna (511 m), Dl. Poiana Mare (418 m).
Treimea estică a comunei este parte a Depresiunii intramontane Timiş-Cerna, constituindu-se din Lunca Timişului, cu foarte frecvente meandre, cursuri părăsite, forme largi depresionare şi pozitive, grinduri aluviale, cu lăţimi cuprinse între 1500-2000 m, suprafeţele cele mai mari fiind deţinute de localităţile Buchin şi Poiana Prisian, terasele care fac trecerea de la luncă spre zona piemontană, prezentând, în general, un relief plan, foarte slab ondulat, cu un drenaj slab şi o altitudine medie de 230 m, precum şi din dealurile piemontane ale Munţilor Ţarcu, evidenţiind un aspect colinar, brăzdat de văi de eroziune ce converg spre râul Timiş şi spre valea Bolvaşniţa, cu altitudini ce oscilează pe teritoriul satului Valea Timişului între 300-370 m, reprezentative fiind dealurile Alanasie şi Românata.
Clima
Clima judeţului este continental-moderată cu nuanţe sub-mediteraneene, subtipul climatic bănăţean caracterizându-se prin circulaţia maselor de aer atlantic şi prin invazia maselor de aer mediteranean, ceea ce conferă caracter moderat regimului termic, cu frecvenţe perioade de încălzire în timpul iernii, cu primăveri timpurii şi cantităţi medii de precipitaţii relativ ridicate.
Temperatura medie a iernii are valori ceva mai ridicate decât în zone din ţară situate la aceeaşi altitudine. În lunile de vară, temperaturile medii sunt în continuă creştere, dar mai moderate de la o lună la alta, comparativ cu lunile de primăvară.
Analizând temperatura medie pe anotimpuri se constată că iernile sunt relativ aspre în regiunile muntoase (la Cuntu – 3,4 grade C, Semenic – 4,8 grade C, iar pe Ţarcu – 8,3 grade C), în timp ce la Caransebeş şi Oraviţa se înregistrează valori pozitive.
Anotimpul de vară este în general moderat, comparativ cu cel de iarnă în regiunea muntoasă, temperatura crescând treptat în depresiuni: Oraviţa (20,1 grade C), Bozovici (18,8 grade C), Caransebeş (20,1 grade C). Clima în Defileul Dunării este sub mediteraneană, caracterizată printr-o temperatură medie anuală mai ridicată decât în restul tării: 10-11 grade C, iar la Orşova 11,8 grade C cea mai ridicată valoare din ţară. Temperatura medie a lunii ianuarie variază între 0 şi -1 grad C, iar cea a lunii iunie între 21-23 grade C.
Valoarea maximă a temperaturii înregistrată în judeţ a fost de 44,9 grade C în anul 1946, iar cea minimă a fost de – 32,2 grade C înregistrată în anul 1929.
Clima este destul de blândă, făcând trecerea de la deal la câmpie, cu oarecari influenţe mediteraneene; toate fenomenele naturale – vânturi, ploi, zăpezi, cutremure – sunt atenuate şi se manifestă blând faţă de cele din teritoriile învecinate.
Cantitatea medie anuală de precipitatii este de 1000-1200 mm. În iunie, luna cea mai ploioasă, cad 100-120 mm, iar în ianuarie numai jumătate din această cantitate, 50-60 mm. Numărul de zile ploioase este, în medie,de 140, iar al celor cu ninsoare 20-30. Stratul de zăpadă durează aproximativ 80 de zile anual.
Caracterizarea generală a climatului este determinată în general de regimul termic, eolian şi pluviometric.
În conformitate cu raionarea climatică a teritoriului României întocmită de St. Stoienescu şi V. Mihăilescu, zona Buchin se caracterizează printr-un climat de dealuri continental-moderat cu ierni moderate şi veri calde, cu precipitaţii bogate, cu amplitudini termice reduse (viscolele şi secetele – deşi în ultimii 10-15 ani au fost unele manifestări de uscăciune excesivă – sunt fenomene rare) şi cu evidente influenţe mediteraneene.
Comuna Buchin se situează în zona temperat continentală cu influenţe mediteraneene.
Hidrologie
Principalele râuri care străbat teritoriul judeţului sunt: Cerna, Timişul, Caraşul şi Bârzava. De asemenea, Dunărea formează limita de sud a judeţului şi pe întinde pe o lungime de 60 km. Pe teritoriul judeţului se găsesc şi numeroase lacuri naturale şi de baraj.
Sistemul hidrografic al comunei este bogat reprezentat de afluenţii râului Timiş de pe latura stângă şi mai slab din latura dreaptă. Râul Timiş este principalul curs de apă ce traversează comuna de la sud spre nord, pe cursul median al său, pe o lungime de cca.7 km, curs cu debit bogat cu meandre largi, tangent cu limitele estice ale dealurilor din piemontul Masivului Semenic. Printre cursurile mai importante dintre afluenţii de pe malul stâng se numără pârâul Valea Mare ce coboară di culmea Cireşna de la altitudinea de cca. 750 m, până în zona satului Buchin la altitudinea de 210 m. Este un pârâu bogat hidrografic adunând la rândul său pâraie ca : Valea Strugurului, Izvorul Bauricea, Valea rea şi altele. Un alt afluent important din latura vestică a Timişului este pârâul Râpelor care are vărsarea dincolo de limitele comunei. Din partea dreaptă se varsă în Timiş următorii afluenţi : pâraiele Cârpa şi Bolvaşniţa, Valea Sarovei, ogaşul Valea Boului şi pârâul Cârpiţa.
Elemente de bio-geografie, floră, faună
Flora
Judeţul Caraş-Severin are o floră deosebită, multe specii fiind rare sau declarate monumente ale naturii. Dintre acestea se pot enumera: Zada, Pinul Negru de Banat, (relicvă din era glaciară), Alunul turcesc, Garofita bănăţeană, Garofita albă, Bulbuci, Bujorul de pădure, Bujorul de Banat, Măceşul de Beuşniţa, Paducelul negru, Vişinul turcesc, lederea albă, Angelica, Urechea ursului, Floarea de colţ, Floarea Semenicului, Laleaua pestriţa, Narcisa, Stanjenelul, Papucul doamnei, Sângele voinicului, Săbiuţa, Branduşa-galbenă etc. De la regiunea de câmpie până la crestele munţilor se succed următoarele zone de vegetaţie:
Zona stepei şi silvostepei ocupă suprafeţe restrânse în golfurile de câmpie ale Caraşului şi Nerei, în care se întâlnesc: plopi, sălcii, asociaţii de fag, stejarul pufos, cărpiniţa, scumpina, liliacul sălbatic etc.
Zona pădurilor este bine reprezentată şi diferenţiat etajată: etajul quercineelor în zona Moldova Nouă, împrejurimile Reşiţei, Bocşei, Caransebeşului şi etajul fagului în Munţii Banatului, Defileul Dunării, Munţii Almajului şi Locvei, în împrejurimile Reşiţei şi Caransebeşului şi latura vestică a culoarului Timiş-Cerna. În aceasta zonă se întâlnesc păduri de fag în amestec cu ulmul de pădure, paltin, brad, molid.
Zona alpină este formată din: etajul subalpin între 1.700 m şi limita superioară a pădurilor, în care predomină pajiştile de iarba câmpului, paius, garofiţe de munte, ienupăr, tufe de afine, jnepenis si etajul alpin propriu-zis caracterizat prin pajişti de iarba vântului, paruşca, plante lemnoase (sălcii pitice şi azaleea).
Situat în zona vegetaţiei forestiere, teritoriul comunei prezintă specii aparţinând subzonelor stejarului şi fagului. Astfel, pe terase este dominant Quercus robur (gorun), iar pe coline şi dealuri se întâlnesc Q. cerris (cer), Q. frainetto (gârniţă), Q. petraea (gorun), în amestec cu Fagus silvatica (fag), Carpinus betulus (carpen) şi Betula verrucosa (mesteacăn), precum şi Corylus avellana (alun), Cornus sanguinea (sânger), Ligustrum vulgare (lemn câinesc).
În luncă este prezentă Alnus glutinosa (arin negru), alături de diferite specii de Salix spp. (salcete).
Cele mai frecvente specii lemnoase cultivate sunt prunul, cireşul, mărul, nucul, vişinul, părul, gutuiul şi dudul, iar mai rar, cu rezultate neperformante, piersicul şi caisul.
Arbuştii cultivaţi predilect sunt viţa de vie, coacăzul, agrişul şi zmeurul.
Pe păşunile deschise, în afară de lăstari sau tufărişuri remanente esenţelor lemnoase defrişate, pe suprafeţe întinse s-a instalat feriga, alături de Agrostis tenuis (iarba câmpului), Festuca rubra (păiuş) şi Anthoxanthum odoratum (viţelar). În păşunile împădurite, speciile dominante sunt A. tenuis, şi F. rubra, iar pe solurile erodate Andropogon ischaemum (bărboasă). Pe versanţii sudici ai dealurilor, frecvente sunt A. tenuis şi F. sulcata, pe păşunile instalate după defrişarea recentă a pădurilor Trifolium repens (trifoi alb) şi T. hybridum, iar în cele cu apă stagnantă, asociaţii de Juncus effusus (rugină) cu A. tenuis, A. alba, T. repens, Carex spp. (rogoz).
Pe fâneţele din luncă, cu apa freatică apropriată de suprafaţă, speciile cele mai întâlnite sunt A. tenuis, F. pratensis, Lolium perenne (raigras).
Fauna
În zona de pădure, fauna este destul de bogată. În litieră sunt prezente numeroase populaţii de animale nevertebrate mărunte: colembole, păianjeni, acarieni, miriapode, râme, coleoptere. Frecvent este întâlnit melcul de livadă, melcul dungat, croitorul mic, rădaşca, gândacul de frunză al stejarului.
Animalele vertebrate sunt prezente prin diferite specii de batracieni, reptile, păsări şi mamifere. Batracienii des întâlniţi sunt broasca brună, brotăcelul. Dintre reptile se pot aminti: şarpele orb, şopârla de câmp, şarpele de casă, guşterul etc.
Populaţiile de păsări sunt destul de numeroase dintre ele se pot meníona: fazanul, privighetoarea, mierla, cucul, sturzul – acestea abundă în toate anotimpurile, ciocănitoarea, şorecarul comun, huhurezul etc.
Mamiferele sunt reprezentate de: mistreţ, căprior, vulpe, iepure, viezure etc.
Solul şi resursele naturale
Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri :
1. Soluri brune argiloiluviale, 1,2 (vertice, pseudogleizate): 4,2%;
2. Soluri brune luvice, 3-7 (pseudogleizate, vertice): 7,4%;
3. Luvisoluri albice, 8-20 (tipice, pseudogleizate, vertice): 9,9%;
4. Soluri brune eumezobazice, 21, 22 (gleizate, pseudogleizate): 0,4%;
5. Soluri gleice şi pseudogleice, 25-35 (tipice, vertice, luvice, mlăştinoase): 3,2%;
6. Vertisoluri, 36, 37 (gleizate, cromice): 1,3%;
7. Regosoluri şi soluri litice, 38-52 (tipice): 12,0%;
8. Soluri aluviale şi aluviuni recente, 53-86 (tipice, litice, gleizate): 11,5%;
9. Erodisoluri şi soluri erodate, 87:0,5%;
10. Soluri desfundate şi protosoluri antropice, 88, 89 (vertice, pseudogleizate, litice): 0,4%;
11. Asociaţii de soluri brune luvice, luvisoluri albice, regosoluri şi soluri erodate, 701-713 (tipice, vertice, litice, pseudogleizate): 49,2%.
Terenul agricol al comunei se constituie din următoarele folosinţe: arabil 841 ha (15,2%), păşuni 2218 ha (40,3%), fâneţe 2202 ha (40,0%), vii 5 ha (0,1%) şi livezi 242 ha (4,4%).
Referitor la încadrarea în clase de calitate (fertilitate), pentru categoria de folosinţă “arabil”, situaţia terenului agricol se prezintă astfel: cl. a II-a 227 ha (4,1%), cl. a III-a 1049 ha (19,0%), cl. a IV-a 3253 ha (59,1%) şi cl. a V-a 979 ha (17,8%).
Factorii limitativi care grevează asupra calităţii învelişului de sol sunt reprezentaţi, în principal, de aciditatea solului (severă pe 0,8% din suprafaţă, moderată 21,4% şi redusă 47,7%), rezerva de humus (limitări severe 1,5%, moderate 56,7% şi reduse 37,5%), gradul de compactitate (limitări severe 39,8%, moderate 48,5% şi reduse 7,2%), panta terenului (limitări extrem de severe 5,0%, foarte severe 8,1 %, severe 4,7%, moderate 33,7% şi reduse 15,2%), eroziunea de suprafaţă (limitări severe 17,1%, moderate 0,1%, reduse 15,2%), alunecări şi prăbuşiri (limitări severe 15,3%), excesul de umiditate stagnantă (limitări severe 1,1%, reduse 0,6%) şi inundabilitatea prin revărsare (limitări foarte severe 0,8%, severe 3,2%).
În vederea eliminării sau reducerii factorilor limitativi enumeraţi, lucrările agropedoameliorative vor viza, cu precădere, îmbunătăţirea regimului aerohidric al solului prin măsuri de captare şi evacuare a apelor pluviale, ca şi măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii, asociate cu cele de îmbunătăţire a regimului de nutriţie a plantelor, prin aplicarea de amendamente pe bază de calcar.”
Resurse naturale
Singura resursă naturală a comunei BUCHIN este constituită de terenul agricol, în special terenul arabil, care reprezintă cca. 15.09% din întregul teritoriu administrativ al comunei.
————————————————————————————————————
Invatamant
La nivelul comunei Buchin funcţionează o şcoală cu clasele I-VIII în localitatea Poiana Buchin, şi două şcoli cu clasele I-IV în localităţile Buchin şi Prisian, precum şi câte o grădiniţă în fiecare localitate. Aceste unităti sunt deservite de un număr total de 17 cadre didactice, din care:
4 educator,
4 învăţători
9 profesori.